Visare...

Daca vrei sa progresezi, permite-ti sa visezi, sa te porti prosteste. (Epictetus)

Si iar visez cu ochii deschisi, intrevad nenumarate scenarii, de-a dreptul puerile.
Inca nu prea imi vine sa cred cum de am indraznit sa-mi pun sperantele intr-o treapta ierarhica care ma surclaseaza, precum iobagul si boierul, sclavul si stapanul, vietnamezul si americanul. Ce ilara pot sa fiu cateodata...
Tot cautam eu ceva si numa nu gaseam... Si, totusi, cand am gasit, nu am vrut sa despic firu' in patru, nu vroiam sa aflu mai multe detalii, poate tocmai pentru a nu interveni posibile interdictii, impuse numai de mine.
Cred ca nu cautam in deceniul care trebuia. Poate, daca m-as fii nascut cu doua sau trei decenii inainte de data initiala, as fii avut vreo sansa, nu doar sa visez.
Dar, uite ca indraznesc sa cred ca as putea sa depasesc granitele, sa ma duc dincolo de prejudecatiile pe care societatea ni-i le implanteaza de cum putem face deosebirea intre bine si rau.
Si iar am ajuns la acea faclie... Da, pana nu primesc un semnal ca exagerez, si trebuie sa ma rezum doar la visare, ca mai apoi si cea din urma sa se stinga, nu ma voi opri din scris. Cine stie, poate factorul definitoriu, cel care a provocat aceste trairi, ma va lamuri, auzind mesajul trimis de mine in Univers...

Carpe diem!

Ganduri razlete

Motto-ul meu in viata credeam cu desavarsire ca e: Carpe diem...

Poate ca era acum cativa ani cand nu aveam creat un anumit grad de dependenta de a ma simti in permanenta in siguranta intr-un anumit anturaj, complet nepotrivit pentru mine.
Am trait clipa deseori la vremea aceea, si, desi apoi urma cate o perioada mai sumbra, nu regret cand am spus: Da!
Obisnuiam sa lupt pentru ce-mi doream, chiar daca eram constienta ca era doar o scanteiere de fericire, trecatoare inainte de a fii implinita.
A fii impulsiva si spontana nu inseamna neaparat a trai clipa.
Mi-atat de dor de vechea eu...
Cateodata ma intreb unde a disparut... Stiu ca e aici cu mine, insa s-a ascuns in spatele unor paravane, a unor iluzii, complacandu-se in ele... Ca urmare, si-a pierdut si increderea in fortele-i proprii... Sper sa o readuc la viata...
Mai am atatea de facut si mi se pare atat de tarziu, mici vise de implinit...sa calaresc, sa cant la pian, sa inot, sa mai dansez, sa mai cant, sa ma mai minunez de minuniile naturii- muntele, marea, sa fie primavara toamna...
De curand s-a aprins o faclie care depasea limitele unui anumit tipar impus de mine instinctiv, pe care eram dispusa sa le depasesc.
Si, din nou, puteam trai clipa, dar nu am avut curaj...