... sufocare

... a experimentat careva dintre voi, cititorii astia de p-aci trairea aceea cand cineva are oportunitatea sa va faca sa va simtiti atat de insignifianti pe asta lume cat nu ati sperat vreodat sa fiti, daca v-ati simtit mici pana atunci, atunci sa aflati ca era prea mult, ca la momentul respectiv ajungeti sa egalati multimea vida?...
... daca ati spus ca aveti atata demnitate incat sa nu puteti fii atacati prin punctele voastre forte... cred ca, adica sper ca aceasta sa fie unica experienta de genul... pentru fiecare, pentru orisicine...
... atunci cand vreti sa urlati de durere, urlati, dar vi-i se infunda efectiv auzul, cand lacrimile isi pierd controlul... lacrimi care nu-si au rostul pentru ca nu puteti lega doua idei una de alta in capsorul vostru... logica dispare... efectiv simtiti doar sufocare...
... nu judecati persoana care v-a facut sa va simtiti in ast fel, nu acea fiinta e vinovata, ci voi...
... de ce?... nu pot deocamdat sa-mi explic de ce... poate stupizenie... poate altceva... spuneti-mi voi...?...
... poate ca ati deschis o portita care se cerea ferecata... dar voi ati zis ca acum e momentul sa invartiti cheia... si v-ati inselat atat de amarnic... amarnic din punctul vostru de vedere doar... deoarece o persoana din afara, ar rade... mai ales fiinta care v-a facut sa simtiti in ast fel... de ce?... pentru ca ea nu se poate pune efectiv in situatia voastra... decat daca ar ajunge si ea sa se simta atat de insignifianta intr-o cu totul o alta circumstanta...
... asa ca, linistiti-va, si ast moment va trece... ce conteaza e cu ce ramaneti din aceasta experienta... cu indiferenta fata de acea persoana sau cu ura... eu una, o aleg pe prima... de ce?...
... in primul rand, poate ca si voi, fara sa vreti, ati facut pe cineva sa se simta in ast fel...
... deci e doar un ciclu care se tot completeaza...
... apoi, prin viata e imposibil sa nu dati peste o situatie in care cineva va face, macar pentru o clipire, sa va simtiti atat de insignifianti incat sa va simtiti inexistenti in lume...
... cand termenului sufocare, nu-i urmeaza moartea...

... Si veni iar sara!

...cand toate fetele cad, mastile se descompun si ramai doar cu tine... cand ranjetul de Joker, de Grinch, cel al vanitatii si indiferentei dispare... cand surasul de copil naiv si indragostit se spulbera sub pasii grei ai neimpartasirii... cand zambetul de ins care adora sa traiasca, sa danseze si sa viseze cade in plan secund...
... toate astea dispar cand esti singur... pentru ca in singuratate duci cel mai abitir lipsa nevoii umane primordiale, nevoia de afectiune...
... cand vine seara imi recunosc si eu aceasta necesitate, lipsa...
... dar, mai ales amu sara ma gandesc la ultima intamplare dezolanta si ironica in acelasi timp, care m-a acaparat de curand si pe care am dat-o uitarii... sau, cel putin, asa credeam...
... Pe cine pacalesc...? Cred ca pe mine... atunci cand spun cu convingerea unui idiot ca am trecut peste... peste ce anume?... peste pumnii cu figuri de stil, primiti direct in stomac, de la cine nu ma asteptam... cel putin nu asa curand si nu atat de crud...
... asta simt acum si stiu ca-mi va trece pana la o noua primavara, la o noua inmugurire...
... si atunci voi privi in urma cu un zambet ironic, la codana care s-a jucat cu chibriturile si si-a ars parul, la curajoasa care a spus: Da! unei conjuncturi care se cerea cu negatie de la bun inceput, la copila care visa prea maret...
... Sa fie Primavara iar!... cat mai curand...

...poveste de adormit adultii, scrisa de un copil

Vreau sa va spun o poveste... a unei tinere fete...
... eram pe malul Muresului, iesisem din casa "sa-mi aerisesc creierii in cap", sau mai am eu o vorba, am iesit deoarece simteam ca ma sufoc in casa, in cutia de chibrituri
... da, si acuma sa revin la interesanta intercalare cu acea tanara aparitie, breathtaking... acel strop de primavara pierdut in anotimpul nelinistiilor, toamna
... se plimba domol, studiind cerul pictat cu nori razleti, cu ochii ei mari, de un verde linistiitor, dar in acelasi timp tulburator
... vantul dansa in parul ei de un auriu parca prea tipator
... din cand in cand se juca cu mainile in ramurile salciilor plangatoare de pe mal
... miscarea lina a corpului, dansul mainilor ei fragile, dar mai ales ochii ei, parca fredonau un cantec vesel
... in acei ochi se citea bucuria... fericirea... sclipirea aceea pe care, daca o vezi, te incanta si, daca ajungi sa o si traiesti, esti norocos
... parca plutea aievea deasupra tuturor lucrurilor, asemeni unui inger impacat cu sine insusi
... avea acea privire ca si cand si-ar fi trait ultima zi din viata, si acea zi ar fi fost cea mai buna, cea mai fericita dintre toate... si acuma, poate sa plece impacata
... acuma stau si ma intreb daca am s-o mai revad vreodat... daca ar mai avea acea aura unica... si, daca nu, oare nu era mai bine ca acea zi chiar sa-i fi fost ultima zi din viata, ultima clipa... clipa perfecta traita aievea... the end