... sufocare

... a experimentat careva dintre voi, cititorii astia de p-aci trairea aceea cand cineva are oportunitatea sa va faca sa va simtiti atat de insignifianti pe asta lume cat nu ati sperat vreodat sa fiti, daca v-ati simtit mici pana atunci, atunci sa aflati ca era prea mult, ca la momentul respectiv ajungeti sa egalati multimea vida?...
... daca ati spus ca aveti atata demnitate incat sa nu puteti fii atacati prin punctele voastre forte... cred ca, adica sper ca aceasta sa fie unica experienta de genul... pentru fiecare, pentru orisicine...
... atunci cand vreti sa urlati de durere, urlati, dar vi-i se infunda efectiv auzul, cand lacrimile isi pierd controlul... lacrimi care nu-si au rostul pentru ca nu puteti lega doua idei una de alta in capsorul vostru... logica dispare... efectiv simtiti doar sufocare...
... nu judecati persoana care v-a facut sa va simtiti in ast fel, nu acea fiinta e vinovata, ci voi...
... de ce?... nu pot deocamdat sa-mi explic de ce... poate stupizenie... poate altceva... spuneti-mi voi...?...
... poate ca ati deschis o portita care se cerea ferecata... dar voi ati zis ca acum e momentul sa invartiti cheia... si v-ati inselat atat de amarnic... amarnic din punctul vostru de vedere doar... deoarece o persoana din afara, ar rade... mai ales fiinta care v-a facut sa simtiti in ast fel... de ce?... pentru ca ea nu se poate pune efectiv in situatia voastra... decat daca ar ajunge si ea sa se simta atat de insignifianta intr-o cu totul o alta circumstanta...
... asa ca, linistiti-va, si ast moment va trece... ce conteaza e cu ce ramaneti din aceasta experienta... cu indiferenta fata de acea persoana sau cu ura... eu una, o aleg pe prima... de ce?...
... in primul rand, poate ca si voi, fara sa vreti, ati facut pe cineva sa se simta in ast fel...
... deci e doar un ciclu care se tot completeaza...
... apoi, prin viata e imposibil sa nu dati peste o situatie in care cineva va face, macar pentru o clipire, sa va simtiti atat de insignifianti incat sa va simtiti inexistenti in lume...
... cand termenului sufocare, nu-i urmeaza moartea...

... Si veni iar sara!

...cand toate fetele cad, mastile se descompun si ramai doar cu tine... cand ranjetul de Joker, de Grinch, cel al vanitatii si indiferentei dispare... cand surasul de copil naiv si indragostit se spulbera sub pasii grei ai neimpartasirii... cand zambetul de ins care adora sa traiasca, sa danseze si sa viseze cade in plan secund...
... toate astea dispar cand esti singur... pentru ca in singuratate duci cel mai abitir lipsa nevoii umane primordiale, nevoia de afectiune...
... cand vine seara imi recunosc si eu aceasta necesitate, lipsa...
... dar, mai ales amu sara ma gandesc la ultima intamplare dezolanta si ironica in acelasi timp, care m-a acaparat de curand si pe care am dat-o uitarii... sau, cel putin, asa credeam...
... Pe cine pacalesc...? Cred ca pe mine... atunci cand spun cu convingerea unui idiot ca am trecut peste... peste ce anume?... peste pumnii cu figuri de stil, primiti direct in stomac, de la cine nu ma asteptam... cel putin nu asa curand si nu atat de crud...
... asta simt acum si stiu ca-mi va trece pana la o noua primavara, la o noua inmugurire...
... si atunci voi privi in urma cu un zambet ironic, la codana care s-a jucat cu chibriturile si si-a ars parul, la curajoasa care a spus: Da! unei conjuncturi care se cerea cu negatie de la bun inceput, la copila care visa prea maret...
... Sa fie Primavara iar!... cat mai curand...

...poveste de adormit adultii, scrisa de un copil

Vreau sa va spun o poveste... a unei tinere fete...
... eram pe malul Muresului, iesisem din casa "sa-mi aerisesc creierii in cap", sau mai am eu o vorba, am iesit deoarece simteam ca ma sufoc in casa, in cutia de chibrituri
... da, si acuma sa revin la interesanta intercalare cu acea tanara aparitie, breathtaking... acel strop de primavara pierdut in anotimpul nelinistiilor, toamna
... se plimba domol, studiind cerul pictat cu nori razleti, cu ochii ei mari, de un verde linistiitor, dar in acelasi timp tulburator
... vantul dansa in parul ei de un auriu parca prea tipator
... din cand in cand se juca cu mainile in ramurile salciilor plangatoare de pe mal
... miscarea lina a corpului, dansul mainilor ei fragile, dar mai ales ochii ei, parca fredonau un cantec vesel
... in acei ochi se citea bucuria... fericirea... sclipirea aceea pe care, daca o vezi, te incanta si, daca ajungi sa o si traiesti, esti norocos
... parca plutea aievea deasupra tuturor lucrurilor, asemeni unui inger impacat cu sine insusi
... avea acea privire ca si cand si-ar fi trait ultima zi din viata, si acea zi ar fi fost cea mai buna, cea mai fericita dintre toate... si acuma, poate sa plece impacata
... acuma stau si ma intreb daca am s-o mai revad vreodat... daca ar mai avea acea aura unica... si, daca nu, oare nu era mai bine ca acea zi chiar sa-i fi fost ultima zi din viata, ultima clipa... clipa perfecta traita aievea... the end

... oamenii, in genere...

... de ce ne dezamagesc oamenii... nu pentru ca ne-ar insela asteptarile... deoarece noi, prin firea noastra, ne asteptam la cel mai putin... nuu... tocmai pentru ca actioneaza in conformitate cu asteptarile noastre lipsite de incredere...
cateodat si acel putin "alocat" noua ne este luat... oamenii, sunt prin firea lor nehotarati, azi vor una, maine vor alta... cum sa te astepti la acel putin de care ai nevoie pentru a supravietui in jungla asta efemera...
dar daca tu nu poti oferi oxigenul necesar supravieturii...? ... cum sa te astepti sa primesti minimul necesar...? ...
... sa te simti strapuns de sulite arzatoare, ale caror flacara nu inceteaza odat a arde... iti zici: Nu! Gata! Pana aici! Nu mai vreau sa simt nimic ce intr-un final apropiat sau indepartat imi provoaca durere...
insa, doar iti zici... ele continua sa arda, sa iti macine fiecare madular in parte... in special, cel care da viata din tine...
ai vrea sa se stinga viata in tine... nu depinde doar de tine acest fapt... ai prefera sa nu mai simti, decat acest chin neindurator...
...tu... acea viata care a renascut in mine, dar, care, asemeni unei stele cazatoare, te-ai stins inainte de vreme... dar palpairea ta a continuat sa arda fiecare madular in parte, in special cel care da viata...
... o alta muza...

... o dupa-masa perfecta

...inchide ochii, stai relaxat si imagineaza- ti... o zii insorita de toamna... un rau care susura lin... salcii plangatoare, care, impreuna cu fosnetul adus de vant murmura soapte nostalgice... un gard alb imprejmuind o terasa, care parca a calatorit in timp pana acum unul sau doua decenii... o vie care nu si-a dat inca rodul, dar care-si intinde bratele deasupra ta... clipocitul unui mic izvor artezian... in surdina, o muzica care-ti spune: parca sunt acasa... un moment perfect de deplina liniste si relaxare...
... insa, mai sunt si alte sunete pe care incepi sa le percepi... voci agitate la mesele dimprejur... tacamuri scapate de sub control...
... in aceasta ambianta esti doar tu... un frappe... o carte, care te face sa surazi si sa cugeti... un prozaist care iti vorbeste atat de frumos...
... ce faci?... te poti concentra asupra a ceea ce te intereseaza si te face sa te simti bine?... asa, in tumultul acesta...
... depinde doar de tine... ce alegi sa auzi... vocile, apa, ospatarii neglijenti, muzica, salcia...
... depinde doar de tine... daca tocmai am descris o dupa-masa perfecta... o adiere lina, tu, o carte, un susur, o salcie...

There is a light!

Haideti sa vorbim despre modalitati de a privi viata din mai multe unghiuri... castigurile, neajunsurile... insa, in special, e bine sa privesti viata din mai multe unghiuri, cel putin doua bineinteles, atunci cand te afli intr-un impas, te impotmolesti si nu mai stii incotro s-o iei, deoarece toate cararile sunt invaluite in ceata si impaienjenite... cand te afli in fata unui esec, toate zidurile se darama peste tine si nu e nici o mana intinsa, iar intelectul si/ sau fizicul sunt fara pic de vlaga sau... atunci cand te cuprinde dezolarea si-ti traiesti piesa de teatru cu caracter grav, a carei gravitate o vezi si o simti numai tu, cand inlauntrul tau se da o lupta, un conflict sufletesc puternic, lumea ta exterioara se micsoreaza si cea interioara se prabuseste, in urma unei mari furtuni...

Normal ca, indiferent de natura neajunsului in care te regasesti, ca si unica concluzie te consideri un om orb, neajutorat sau nefericit. Dar, daca nu ai vedea deja deznodamantul tragic si nu ai da verdictul de caz inchis?
Pentru asta, trebuie sa inveti sa privesti situatia in care te afli si dintr-un al doilea unghi inainte de ai da un verdict negativ... sa-ti dai jos ochelarii de cal si sa intrevezi o lumina la capatul tunelului... deoarece aceasta este acolo si te asteapta.
Chiar daca lucrurile nu au iesit asa cum vroiai, planificai sau cum visai sa iasa, asta nu inseamna ca totul se afla in ruina...
Sa inveti sa crezi in tine, chiar daca esti la pamant... sa incerci sa te ridici, la inceput macar in genunchi si imediat, fara ezitare in picioare... fara a te uita neaparat dupa maini intinse, daca sunt acolo, cu atat mai bine.... sa cauti licarirea aceea de viata care a ramas in tine si sa o pui la adapost de vantul napraznic de afara, pentru a se reaprinde flacara.
Si dupa ce ai reusit sa te ridici, sa nu faci cale intoarsa, ci, de unde ai esuat sa-ti continui drumul, bineinteles prin prisma celui de-al doilea unghi.

Voi aprofunda doar cel de-al treilea neajuns mentionat mai sus: cel al propriei drame.
Atunci cand iubesti, chiar daca nu esti iubit si nu primesti un feedback, asta nu inseamna ca daca cineva pocneste din degete, in secunda urmatoare dragostea ta se va evapora... nu, nu se intampla asta... iubirea ta pentru celelalt ramane. Depinde doar de tine cum o vei folosi, in ce directie o vei canaliza, sa faci bine sau sa faci rau... sa iubesti sau sa treci granita dincolo, si sa urasti.
Sa zicem ca optam pentru prima... chiar daca in prima ipostaza, campul tau vizual se naruie... si ai convingerea ca drama ta este cea mai tragica... cand ai impresia ca nu mai ai aer, simtind cum te sufoca apasarea...
Cineva mi-a zis odata ca, tot ce trebuie sa faci e sa incerci sa gandesti limpede si sa incerci sa te pui macar pentru o clipa in locul celeilalte persoane, a celei care nu-ti impartaseste aceleasi sentimente si abia atunci vei intelege... vei intelege ca persoana respectiva nu percepe realitatea, situatia cum o percepi tu... pentru acea persoana, fericirea este altfel definita... si abia apoi vei fii capabil sa iubesti in continuare in modul in care iti este permis, si sa accepti acest lucru si in inima ta... incercand incetul cu incetul, pas cu pas, si in timp mai scurt sau mai indelungat... sa si simti dragostea pentru persoana respectiva doar in modul in care iti este permis...

... si chiar daca planul vietii tale nu a decurs asa cum credeai si sperai, nu uita ca asa doar tu ai visat sa iasa...
...norii vor disparea si chiar daca nu apare imediat si Soarele, macar cerul este senin...


...chiar daca o stea a cazut si nu ti-a indeplinit visul, asa cum a promis...

Love is all about the pain...

Ce este iubirea?

Un nod in gat, un pumnal in stomac si un ghimpe in inima, asta pentru cei mai putin norocosi...

Nimic...

Ceva despre greseli...
Majoritatea oamenilor sunt bine intentionati, iti vor doar binele... tot binele din lume...
Insa... cateodat, chiar daca vrei sa-i faci binele cuiva, ajungi sa-i faci mai mult rau decat inainte.
Vrei sa-l faci fericit/a, insa ii provoci atata suferinta, il faci sa se simta atat de mizerabil, ca nu mai simte nimic decat durere interioara atat de sfasietoare ca ar vrea sa se stinga, cu totul...
De ce se intampla acest lucru? Pentru ca suntem umani, si greseala e numele nostru mic... Si cateodata persoanele care ne ranesc poarta ochelari de cal si nu reusesc sa vada ceva izbitor de clar, care i-ar face sa nu repete si ei aceeasi greseala...
Si mai e ceva... Si suferinzii sunt vinovati... cat de idiot poti sa fii sa dai cu capul de acelasi stalp de doua ori consecutiv... adica, stii ca te vei rani, dar te indrepti spre el fara a gandi, doar pe simtite... fara cap, doar instinctiv, cu inima...

Se intreaba cineva cum e sa te inneci in lacrimi si sa vrei sa te contopesti o dat cu ploaia si sa dispari? ... Asa cum ploaia vine iar si iar... nimeni, niciodat n-o sa tina minte o anumita ploaie...

Life is beautiful !

Life is beautiful, my friends ! Even if sometimes...

... facem pe puii speriati si fugim, de ceea ce viata ne ofera. Ei bine, se stie ca, in viata avem parte de clipe si clipe... acum e soare, maine trecem prin incercari grele... suisuri, apoi coborasuri... sanatosi, apoi bolnavi... eminenti, apoi repetenti... admisi, respinsi... doriti, ignorati... in siguranta, furati... imbratisati si apoi singuri... si asa lista poate tot continua...
Daca cadem, sa stim sa ne ridicam... la timp...
Viata e minunata, trebuie doar sa cautam, sa gasim si sa-i pastram magia.
Viata nu tine doar de respiratie.
Fiecare rasarit poate veni cu descoperiri noi si interesante, oameni noi si minunati.
Sa invatam a nu pastra doar amintirile-i frumoase, ca astfel am trai in trecut, ci sa cautam amintiri viitoare care sa ne faca fericiti si impliniti.
Asa ca, haideti sa traim si sa iubim tot ceea ce ne inconjoara, bun sau rau, usor sau greu, vesel sau trist, in final ramanem cu ceva ce ne defineste ca indivizi, a fii o fiinta umana.

Continuarea... la un nou rasarit... :-)

Fatum or not...

Altruism...sau pur si simplu dragoste...

Cateodata trebuie sa lasi pasarea sa zboare... chiar daca o asteptai dintotdeauna sa ajunga la tine... si erai satul deja de asteptare... sa o lasi sa-si indeplineasca propriul destin... chiar tu trebuie sa-i dai primul impuls, sa o incurajezi... chiar daca doare atat de tare ca simti cum tepi reci iti strapung inima- ti franta deja, doar la gandul a ceea ce urmeaza sa faci... Poate dupa ce-si urmeaza calea se va intoarce la tine... Daca nu, macar ai avut-o aproape, ai putut sa-i atingi penele-i cristaline, pentru un moment de completa luciditate si fericire...
Cateodata doare atat de tare... sa pui un zambet, sa scoti limba sau te prapadesti de ras si de fapt tu testezi cat de sarate sunt lacrimile, daca sunt calde sau reci... ca ai vrea sa te stingi cu totul si sa te scurgi precum un izvor...
Dar daca ea nu vroia sa zboare, insa tu ai crezut ca asta trebuia sa faci... ai alterat adevarul si astfel ai facut-o sa creada ca e timpul, ai facut-o sa creada ca nu la tine vrea sa ramana, ca nu esti ceea ce isi doreste, ce cauta si ea... puteai sa prelungesti clipa si poate ramanea cu tine si era frumos pana la urma... Insa timpul nu se mai intoarce la tine, si o data ce a zburat, dusa e...
Dar daca doar ti-a creat iluzia ca ar vrea sa-si intinda aripile...

Visare...

Daca vrei sa progresezi, permite-ti sa visezi, sa te porti prosteste. (Epictetus)

Si iar visez cu ochii deschisi, intrevad nenumarate scenarii, de-a dreptul puerile.
Inca nu prea imi vine sa cred cum de am indraznit sa-mi pun sperantele intr-o treapta ierarhica care ma surclaseaza, precum iobagul si boierul, sclavul si stapanul, vietnamezul si americanul. Ce ilara pot sa fiu cateodata...
Tot cautam eu ceva si numa nu gaseam... Si, totusi, cand am gasit, nu am vrut sa despic firu' in patru, nu vroiam sa aflu mai multe detalii, poate tocmai pentru a nu interveni posibile interdictii, impuse numai de mine.
Cred ca nu cautam in deceniul care trebuia. Poate, daca m-as fii nascut cu doua sau trei decenii inainte de data initiala, as fii avut vreo sansa, nu doar sa visez.
Dar, uite ca indraznesc sa cred ca as putea sa depasesc granitele, sa ma duc dincolo de prejudecatiile pe care societatea ni-i le implanteaza de cum putem face deosebirea intre bine si rau.
Si iar am ajuns la acea faclie... Da, pana nu primesc un semnal ca exagerez, si trebuie sa ma rezum doar la visare, ca mai apoi si cea din urma sa se stinga, nu ma voi opri din scris. Cine stie, poate factorul definitoriu, cel care a provocat aceste trairi, ma va lamuri, auzind mesajul trimis de mine in Univers...

Carpe diem!

Ganduri razlete

Motto-ul meu in viata credeam cu desavarsire ca e: Carpe diem...

Poate ca era acum cativa ani cand nu aveam creat un anumit grad de dependenta de a ma simti in permanenta in siguranta intr-un anumit anturaj, complet nepotrivit pentru mine.
Am trait clipa deseori la vremea aceea, si, desi apoi urma cate o perioada mai sumbra, nu regret cand am spus: Da!
Obisnuiam sa lupt pentru ce-mi doream, chiar daca eram constienta ca era doar o scanteiere de fericire, trecatoare inainte de a fii implinita.
A fii impulsiva si spontana nu inseamna neaparat a trai clipa.
Mi-atat de dor de vechea eu...
Cateodata ma intreb unde a disparut... Stiu ca e aici cu mine, insa s-a ascuns in spatele unor paravane, a unor iluzii, complacandu-se in ele... Ca urmare, si-a pierdut si increderea in fortele-i proprii... Sper sa o readuc la viata...
Mai am atatea de facut si mi se pare atat de tarziu, mici vise de implinit...sa calaresc, sa cant la pian, sa inot, sa mai dansez, sa mai cant, sa ma mai minunez de minuniile naturii- muntele, marea, sa fie primavara toamna...
De curand s-a aprins o faclie care depasea limitele unui anumit tipar impus de mine instinctiv, pe care eram dispusa sa le depasesc.
Si, din nou, puteam trai clipa, dar nu am avut curaj...